Ghidul adolescentului

„ Ce bocanci frumosi ai, Vio!” Asa imi zise copilul din fata mea, un copil blond, cu ochi caprui si cu un zambet trist pe chip. Desigur, tristetea am observat-o mai tarziu. Eu de-abia ajunsesem de pe drumuri si incercam sa surprind fiecare moment cu persoanele care erau in jurul meu. I-am multumit baiatului care-mi admira bocancii, gandindu-ma la truda depusa pentru a-i alege. Doar citisem tot ce se putea despre acest subiect. Nu, nu tin un discurs in favoarea incaltamintei de munte. Dar…o sa intelegi mai tarziu acest fapt.

Acum ne intoarcem la privirea copilului. Dupa cateva secunde dupa ce m-a intampinat, am rememorat expresia fetei lui, tonul si…mi-am dat seama. Exclamatia lui a fost, de fapt, una atat de trista, incat m-a indurerat profund. Privirea lasata imediat in pamant, vocea care exprima un strigat mut din partea lui, toate acestea m-au emotionat.

Apoi o furie interna m-a cuprins cand un adult, in asentimentul copilului, mi-a aratat cu ce se incalta baiatul pe un ger specific zonei de nord a tarii. Erau niste incaltari total neadecvate, cu care copilul mergea la scoala pe temperaturi atat de scazute, incat geamurile casei erau inghetate pe dinafara, iar cand acesta ajungea acasa, aproape avea lacrimi in ochi din cauza frigului. Desigur, de data aceasta era randul meu sa le fiu de ajutor celor din jur, deci problema a fost rezolvata.

Dar… altceva este esential aici. Ziceam de furia care mi-a inundat toata fiinta. Furie, indarjire si o promisiune fata de mine insami ca o sa-l ajut cu ce pot si cat pot. Pentru ca greul de-abia acum incepe. Este la o varsta dificila ( 13 ani) si nu are pe nimeni alaturi. Poate pe mine…de cateva ori pe an, cateva zile.

De curand l-am revazut dupa cateva luni. Si m-a surprins atitudinea lui in fata situatiilor cu care se confrunta. Si…da, mi-am zis, acest copil poate sa dea lectii unui adult. Lectii de autocontrol si de gandire logica, rece, pigmentata totusi cu un strop ( sau cu mai multi stropi) de bunatate. Raceala lui nu face referire la insensibilitate, ci dimpotriva. A inteles ca uneori trebuie sa-si calce pe inima si sa faca anumite lucruri care nu-i convin, dar care ii ajuta pe altii.

Acesta a fost poate cel mai frumos Craciun al meu, de pana acum. M-am simtit utila celor din jur si impacata cu mine insami. Dar, de cele mai multe ori ma simt neputincioasa. Vreau sa-l ajut mai mult, insa pentru moment nu pot. De aceea imi astern gandurile si intentiile pe hartie. In acest fel lucrurile  concrete se contureaza mai repede si mai bine.

Textul de fata, precum si cele care vor urma, nu sunt simple vorbe, ci reprezinta inceputul. Inceputul cercetarii mele in domeniul psihologiei copilului. Toate informatiile trecute prin filtrul condeiului meu vor fi de calitate si vor avea drept scop strangerea de informatii utile despre varsta adolescentina, in principiu.

Crezi ca problemele cu care se confrunta oamenii mari la varsta adulta apar peste noapte? De fapt, acestea reprezinta acumulari de stari, senzatii, perceptii, frici, chipuri, amintiri, neajunsuri ale copilariei. Sunt ca o amprenta a celui care va deveni la randul sau parinte. Toate cele enumerate mai sus cizeleaza personalitatea. Exista 2 posibilitati: acesti copii se indreapta intr-o directie gresita sau sunt ghidati din umbra de o mana, condei, profesor invizibil.

Neglijenta, nestiinta, lipsurile materiale, influentele exterioare, educatia( lipsa ori deficitara), lipsa unui model, inducerea sentimentului ca toate i se cuvin sau ca nu poate face nimic fara ajutorul cuiva, sistemul incompetent din care face parte fara voia lui, toti acesti factori au puterea de a aduce sau o lacrima pe fata unui copil, inca nepangarit de rautati, pentru care o incurajare sau o imbratisare este extrem de importanta ori un zambet chinuit ce mascheaza o durere adanca, durere care te atinge cand copilul te priveste in ochi si iti spune ca el mereu zambeste, chiar daca in familia lui sunt probleme mari. Eu am incredere in acesti copii, in samanta lor de bunatate si vreau sa-i ajut. Incepand cu fratele meu. Si voi reusi cu siguranta.

De pe acum se intrezareste un caracter puternic. Mai puternic decat al meu cand eram de varsta lui. Din pacate, mai lipsesc cateva ingrediente esentiale. Iar textul de fata  tocmai de aceea a si fost scris. Ii este dedicat lui, precum si suita de texte care vor vedea lumina foii virtuale pe masura ce informatiile se acumuleaza, dar si parintilor, care sunt prinsi in hatisurile cotidiene, nemaiavand timp sa-si observe copilul, sa stie cine este sau cine poate deveni el cu adevarat in viata. Vine in intampinarea nevoilor lui emotionale, facandu-l constient de ce anume reprezinta el.

Pentru ca lipsa intrebarii ” Eu cu ce pot fi de folos lumii, prin ceea ce stiu eu sa fac?” duce la confuzie, dileme, crize. „ Asta sunt eu? Un fiu, un frate, un oarecare?” se intreba un prieten. Tu, de cate ori te-ai intrebat asta? Desigur, nici eu nu fac exceptie. In ultimii ani, a fost laitmotivul existentei mele aceasta intrebare. Si tot de curand am aflat partial si raspunsul care suna cam asa:  eu am inceput prin a provoca viata. Am negociat cu ea. Am vrut si inca mai vreau imposibilul de la ea. Posibilul ma limiteaza, zicea Pera Novacovici. Cere cat mai mult, pentru a dobandi exact ceea ce ai tu nevoie.

Cred ca este inutil sa spun ca fiecare individ reprezinta o entitate unica. Acest lucru pentru tine este teorie sau ceva ce deja ai aplicat? Ii redai celui de langa tine ( indiferent cine este, frate, parinte, iubit, prieten) libertatea necesara pentru a se dezvolta? Pentru ca mie mi-a luat ceva timp sa inteleg acest fapt. Dar, am reusit. Ma ghidez dupa principiul: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Si acel om te va aprecia si mai mult. Pentru ca ii dai posibilitatea sa se descopere. El, acel individ, a carui personalitate aproape ca a fost luata in primire de catre adultii care, in mod paradoxal, de-abia se cunosc pe ei insisi. Asadar, cand un copil iti spune ca un anumit lucru il motiveaza, atunci el trebuie sa stie valoarea cuvintelor spuse de el, sa le cunoasca intelesul si nu sa le memoreze de la desene animate.

Poate ai spune ca e prea mic. Poate e la varsta pubertatii si nu intelege. Esti tu sigur ca nu intelege? Il subestimezi. Atunci ce sa mai spui in cazul celor de 20 de ani, de 30, de 40 de ani care nu stiu incotro se indreapta si care au facut toata viata lucruri dictate de altii? Nici ei nu inteleg? Si acum, daca privesti cu atentie sporita in jur, atat la parinti, cat si la copii, observi un anumit grad de educatie care se perpetueaza, care se mosteneste din generatie in generatie, asta daca nu cineva dintre ei se trezeste si se intreaba: si acum, incotro? Ma intorc la stilul de viata, orb fiind, in care am crescut pana acum sau dau din coate pana reusesc sa fac ce-mi propun? Dar, acum, vine intrebarea: ce sa-mi propun? Si astfel starea de constientizare se trezeste, punandu-te in situatii dilematice, daruindu-ti  energia si motivatia de a actiona intr-un fel anume. Pentru tine.

Si, da, cuvintele de sus pot fi considerate un strigat mut, atat al fratelui meu, I., cat si al meu. Scrisul imi da libertate, clarifica lucrurile, iar informatiile adunate pot fi utile si altor persoane. Nu doar mie.

Cu drag,

Violeta

If you like this articles, share it with your friend! Digg it StumbleUpon Facebook Twitter del.icio.us Google Yahoo! Reddit